Va prezentam povestile a 4 din nenumarati voluntari care s-au implicat sau se implica in cadrul organizatiei noastre.
Am avut voluntari foarte dedicati copiilor si activitatilor desfasurate in cadrul organizatiei noastre, pe parcursul mai multor ani (exemplu: Carmen Sava, prof. Magda Jianu, Cristina Marinescu, Florinela Halalau, Eliza Nitescu,...), dar si pe perioade mai scurte, dar foarte implicati. Tuturor le multumim din toata inima!!!
Si acum cateva povesti:
Secară Maria-Diana, Voluntar
Numele meu este Secară Maria-Diana și sunt studentă la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, la Universitatea București. Să fiu voluntar P.A.V.E.L este pentru mine cel mai prețios dar al sorții. Asociația mi-a fost recomandată de coordonatorul meu de practică și inițial am ajuns acolo ca practicant. La acel moment eram speriată, nu știam ce aveam să întâlnesc sau dacă eram pregătită pentru o astfel de experiență, dar ce a urmat s-a dovedit a fi o adevărată lecție de viață.
Cred că cel mai mare dar pe care îl poți oferi unei persoane este timpul tău și din acest motiv aleg să continui să fiu voluntar. De asemenea, am ales micuții de la P.A.V.E.L. pentru că de fiecare dată când îi văd, devin pentru mine mici profesori și mă învață să fiu om. La început m-au învățat să prețuiesc viața și despre optimism, iar acum mă învață cum să fiu puternică și creativă. Este impresionant cum boala nu reușește să anihileze creativitatea, și este și mai impresionant cum acești micuți găsesc forța de a lupta cu tot.
Atât copiii, cât și însoțitorii lor sunt un exemplu de putere și sacrificiu pentru mine. Zâmbetele pe care reușesc să le aduc pe chipurile lor mă motivează în mod sincer și conștientă fiind că orice interacțiune lasă o amintire în sufletele lor, încerc să creez cu ei povești autentice. Activitatea de la Asociația P.A.V.E.L este una a descoperirilor - acum știu despre mine că vreau să fiu acolo, că vreau să fac orice activitate, dacă aceasta este pentru bunăstarea copiilor și mai știu că sistemul meu de valori este altul, unul mai bine structurat. Bineînțeles, nu puteam să descopăr aceste lucruri fără micuții minunați, părinții autentici și fără profesioniști adevărați.
Este de-a dreptul minunat să vezi atâta pasiune, luptă pentru schimbare și pentru îmbunătățirea calității vieții într-un singur loc.
Vă mulțumesc!
Denisa-Ana, Voluntar
Pentru mine, voluntariatul este un act de iubire!
Sunt încântată de fiecare zâmbet pe care îl zăresc la copilași. Prin prezență, prin încurajare și prin dăruire îi poți bucura ce-i drept puțin, însă cu timpul fiecare strop de fericire se adună. Nu este întotdeauna ușor, uneori te blochezi, simți că nu-i poți ajuta, însă cu toate acestea știi că ești acolo pentru ei, iar acest lucru te motivează foarte mult.
Am descoperit niște copilași minunați, plini de lumină în suflet, de care îmi voi aminti cu drag întotdeauna. Am fost primită cu multă iubire de fiecare în parte și asta mă face să plâng de fericire și să-mi dau seama că sunt niște îngerași prețioși!
Această experiență m-a schimbat foarte mult. Cel mai important lucru pe care l-am învățat de la ei este să zâmbesc mereu și să cred că putem schimba ceva!
Ioana Neacșu - Voluntar
“Când am ajuns voluntar în secția de oncologie pediatrică studiam psihologia clinică și îmi doream să înțeleg mai bine legătura dintre boli (suferința fizică) și durerile neștiute din sufletul omului (suferința psihică). La Institutul Oncologic București mi s-a întâmplat să fiu întrebată de copii, cu un aer de complicitate: “Ai fost și tu bolnavă? Tu ce ai avut?” Așa mi-am amintit de nevoia oricărei persoane în suferință: de a găsi pe cineva care a suferit și a depășit suferința, s-a vindecat, a învins boala! Și mi-am mai amintit ceva despre mine: aveam în copilărie un amic ce a fost donator pentru fratele său mai mare, care suferea de leucemie.
Cred că fiecare experiență al cărei erou suntem, dar și fiecare experiență la care asistăm cu tot sufletul, fiind alături de eroul experienței, ne transformă celulă cu celulă, aducându-ne pas cu pas mai aproape de a fi un om armonios: minte, trup și suflet. Eu am crescut nevăzut în perioada în care m-am deschis spre ceea ce copiii, părinții și bunicii trăiau zi după zi în secția de oncologie: “Aș fi putut fi eu, dar ai fost tu... E provocarea ta, încercarea ta, misiunea ta, iar eu învăț din asta... să fiu recunoscătoare!”
Și pentru că în acea perioadă am învățat infinite lucruri despre puterea interioară a oamenilor și despre minunea vieții clipă după clipă, am ales să spun da vieții și să devin mamă într-o situație a vieții în care altfel nu m-aș fi considerat niciodată pregătită. M-am descoperit maturizată de experiențele dureroase, întărită și înduioșată în același timp, așa cum devenim cu toții când corpul ne pune la încercare sufletul și mintea.
Cristina Roman, voluntar
Te-ai întrebat vreodată oare cum și-ar dori copiii cu afecțiuni oncologice să fie priviți? Ei bine, pentru o lungă perioadă, nici eu nu mi-am pus această întrebare, totul a început pentru mine în momentul în care am pășit pe holurile Secției de Oncologie Pediatrică din cadrul Institutului Oncologic București împreună cu mama mea care este asistentă acolo și care interacționează cu micii pacienți pe parcursul curelor de tratament.
Primul meu dialog cu cei mici a fost plin de emoție precum și de semnificație, deoarece în același timp a reprezentat și o lecție despre inocență, putere, luptă, iubire și nu în ultimul rând maturitate. În urma acestei, aparent banale vizite am decis că trebuie să încerc să fac ceva mai mult pentru tinerii pacienți și dacă puteam și pentru părinții acestora. Aici începe povestea mea împreună cu Asociația P.A.V.E.L., alături de care am reușit să învăț multe lucruri precum pasiunea, empatia, înțelegerea, ajutorul și nu în ultimul rând a fost un plus de conștiință important, ce m-a determinat să evoluez.
Întâlnirile petrecute cu copiii au reprezentat pentru mine în plan personal o schimbare masivă din punct de vedere moral, am realizat că schimbarea stă în mâinile fiecăruia dintre noi și că un simplu zâmbet sau o mică dojană, o îmbrățișare ori un gest mărunt ca desenatul, construirea unui puzzle sau cititul, pentru ei înseamnă mult mai mult decât simplul timp petrecut împreună cu o persoană. Acceptarea unui copil suferind de o povară atât de grea semnifică atât pentru bolnav cât și pentru familia acestuia un important aport de susținere și toleranță întrucât oricare dintre noi în adâncul sufletelor ne dorim să fim priviți normal, cu alte cuvinte să fim acceptați.
Această experiență a fost și continuă să fie una minunată alături de persoane frumoase, empatice, entuziaste, și mai mult decât toate acestea reușește să fie o motivație din multe puncte de vedere.
